Desenele animate nu distrug viata. Oamenii o fac.

Poate este prea dramatic acest titlul, poate ma veti acuza ca vreau sa o dau in titluri de tabloid, dar sincer nu pot sa nu fiu dramatica atunci cand aud expresiile “desenele animate imi distrug copilul” sau “desenele animate din ziua de astazi sunt violente“.

De multa vreme tot spun ca voi scrie un articol pe aceasta tema mai ales datorita faptului ca in curand voi deveni mama si ma pregatesc serios pentru rolul de calauzitor, prieten, profesor, companion de joaca pentru micul meu domnisor. In ultima vreme am inceput sa ma informez despre educatia copilului, despre ce este bine, ce este rau, ce pareri au unii si ce pareri au altii. Unul dintre blogurile care a intrat, in aceasta perioada, in readerul meu, este cel al Printesei Urbane. Imi place cum scrie, imi place ca este informata, am si ras la posturile ei, dar azi nu pot sa o aprob. Intr-un articol denumit “Pledoarie pentru joc (în ciuda desenelor și a televizorului)” ea aproape ca infiereaza ideea de desene animate, punandu-le intr-un colt din care nu ar trebui sa rasara decat tarziu in viata unui copil. Evident, comentariile sunt presarate si cu vesnica si obositoarea replica “desenele animate de azi sunt violente“. /:)

Mi se pare trist ca din ce in ce mai multi parinti aleg calea extremismului atunci cand vine vorba de educatia copiilor. Poate suna foarte greu si urat acest “extremism”, dar, de multe ori, asa este. Nu vreau sa sustin ideea ca abandonatul copilului in fata televizorului este un lucru bun, nu doresc sa-mi petrec zilele de dupa nasterea fiului meu stand la computer si ignorandu-l. Vreau sa ma joc cu el, sa rad cu el, sa dansez cu el, sa-i citesc basme si povesti nemuritoare si atunci cand e prea mic ca sa inteleaga efectiv povestea si asta doar ca sa-mi auda vocea, sa auda niste cuvinte frumos si elegant spuse, sa stie ca sunt acolo pentru el si ca impreuna putem descoperi toate lucrurile frumoase din aceasta lume. Si mai vreau sa-i arat si o lume minunata formata din culori puse pe un animation cel, din tuse de creion desenate pe o hartie sau trase ingenios pe o tableta, din viziuni fantastice ale unor artisti geniali, o lume de basm in care putem calatori impreuna.

Poate ca eu am un avataj mai mare atunci cand vine vorba de arta si animatie fata de alti parinti. Poate faptul ca am crescut de mica prin galerii de arta, ca mi-am petrecut ore fascinante la vernisaje si am avut niste parinti care mi-au explicat ce este animatia si s-au uitat impreuna cu mine la anime-uri si desene animate, mi-au dat o viziune si o intelegere mult mai profunda a acestui fenomen si asta ma impiedica sa accept teorii (sau studii, daca vreti sa le numiti asa) care sustin ca animatia dauneaza copilului. Nu spun ca este usor sa ii zici unui copil ca exista o limita (alt cuvant prea greori, dar nu am altul) la vizionatul de animatii. E cumva rolul de parinte ceva usor si nu stiu eu? Intreb. :) Dar de aici si pana la extrema in care nu lasi copilul sa descopere una dintre cele mai importante ramuri ale artei secolului XX si XXI, este cale lunga. Nu, animatia nu trebuie introdusa qvasi brusc in viata unui copil mare fara o baza pusa de cand era mic. Este un lucru care se face treptat. Pe bucati atent alese, cu calm si, cel mai important, cu o intelegere macar de baza a acestei arte. Yumiko Igarashi, Hayao Miyazaki, Naoko Takeuchi, Joseph Barbera sau Lou Scheimer nu sunt niste monstri care au fermecat copii cu niste dulciuri si i-au dus in padure ca sa-i manance. Sunt niste artisti care au format (si inca formeaza) generatii de ilustratori, de graficieni si pictori care si-au descoperit pasiunea pentru arta plastica datorita lor. Eu sunt una dintre ei.

desenatori

Parintii mei isi petreceau diminetile de weekend si serile din timpul saptamanii urmarind impreuna cu mine diverse animatii realizate de acesti creatori si multi altii. Asta nu m-a impiedicat sa ma joc afara, sa-mi construiesc scenarii cu cowboy si indieni, sa ma bucur de alergatul prin natura alaturi de vecinii mei sau sa citesc (asta, evident, mai tarziu). Si da, au facut acest lucru de mica. Au gasit un echilibru. Nu stiu ce cercetatori au sustinut sau sustin ca animatia este daunatoare. Permiteti-mi sa-i suspectez de lacune grave in acest domeniu si sa iau de bune exemplele reale din viata mea si a prietenilor meu si nu cea dintr-o carte trambitata la tot felul de seminarii. Si eu pot sa fac un studiu si sa tin un seminar in care sa demontez orice teorie care infiereaza animeurile, de exemplu.

Ne este atat de usor sa aratam cu degetul si sa alegem calea cea usoara, privand un copil de un domeniu care l-ar putea interesa sau pasiona. Am prieteni foarte buni care datorita acestui uitat la animatii au ajuns sa deseneze pentru DC Comics si Dark Horse. Si ei nu sunt exceptii. Sunt oameni reali care au fost indrumati asa cum trebuie si care au stiut sa gaseasca la randul lor acest echilibru de care va tot vorbesc. Nu stiu cum le-ar fi viata daca nu ar fi savurat de mici animeuri precum Saber Rider (Seijūshi Bisumaruku), Hello! Sandy Bell sau orice animatie creata de duo-ul William Hanna si Joseph Barbera. Poate si-ar fi irosit talentul printr-un birou prafuit, poate ar fi trait toata viata cu un gand ascuns si un regret ca nu si-a ascultat un instinct si un talent cu care s-a nascut si care a fost adus la suprafata de aceasta “expunere” la desene animate.

Nu stiu daca am reusit prin aceasta pledoarie pentru lumea animatiei sa va starnesc macar curiozitatea de a aprofunda putin aceasta lume inainte de a o da la o parte, dar sper ca macar am reusit sa fac acest lucru in proportie cat de cat sesizabila. Invatati, va rog, un domeniu, cititi despre el, vorbiti cu oameni care il traiesc si-l respira zi de zi apoi decideti daca toate acele studii frumos ambalate au vreun sens sau nu. Invatati moderatie oricat de greu va este, oricat de tentati sunteti sa spuneti ca nu exista in anumite cazuri. Si, va mai rog eu, incetati cu expresia “desenele animate din ziua de astazi sunt violente si proaste“. Sunt prima care sustine animatia old school, sunt cea mai infocata fana a animatiilor din anii 60, 70 sau 80, dar a pune intr-un cos de gunoi tot ce inseamna desene animate si anime-uri realizate in prezent este o greseala care nu va face cinste.

In concluzie, va urez spor si dragoste in viata voastra si a familiilor voastre si va stau cu mult drag la dispozitie pentru orice legat de lumea aceasta frumoasa despre care scriu cu atata pasiune.

Tag-uri:

  • Tori

    Frumos articol si foarte frumos din partea ta ca impartasesti pasiunea ta cu noi;-)
    Si eu sunt de parere ca desenele animate sau animeruile nu ar trebui limitate sau judecate si ca ar putea fi vizionate la orice varsta, dar oricum, cuvintele tale sunt o dovada mult mai buna a faptului ca indiferent de prejudecatile altora, cei care inteleg “”the real meaning” nu vor renunta sa se bucure de ceea ce ne rezerva televizorul, fie ele din trecut, prezent si viitor!
    Multumim ca ne amintesti ca nu suntem singuri in pasiunea asta:)

    P.S. Sigur ai sa fi o mama buna pentru copilul tau pentru ca sti sa vorbesti din suflet despre ce iti place si sti cum sa-ti aperi cauza si asta e o lectie de viata importanta:-)

  • Ada

    Multumesc frumos. Nu incerc sa pretind ca voi fi cea mai buna mama din lume, dar sunt unele lucruri de bun simt (in viziunea mea) de care lumea ar trebui sa tina cont. Nu-mi plac extremele si incerc sa educ, macar putin, oamenii in privinta animatiei.

  • Pingback: De ce sa vezi Naruto? | Desenele Animate ale Copilariei :: Sandy Bell, Sailor Moon, Candy Candy, Lidia()

  • Sunt nascut in 83 si de cand eram mic am fost pasionat de benzi desenate(rahan,pif si ce se mai gasea pe la noi in anii 80. O data cu anii 90 au inceput si la noi sa dea seriale animate,si din momentul ala nu am mai avut scapare. In prezent sunt dentist(medic stomatolog) iar in timpul liber realizez benzi desenate. Am fost activ de mic,si in momentul de fata fac miscare in fiecare zi,asta datorita fratelui meu mai mare. Majoritatea parintilor care dau vina pe desene,benzi desenate,jocuri,filme etc sunt parintii care ori nu se implica in viata copilului ori habar nu au ce inseamna sa fii copil,ei la randul lor nemaiavand nici o amintire din copilarie( am vazut destul de frecvent parinti de o varsta cu mine care nu-si aduc aminte deloc copilaria,nici macar trecerea de la vremea lui Ceasca la anii 90 care zic eu,a fost destul de evidenta). Deci parinti,nu mai dati vina pe ce va inconjoara si incepeti sa va asumati responsabilitatea pentru faptele voastre. Stiu ca e mai usor sa dam vina pe altcineva pentru propiile esecuri, dar poate din cand in cand ar trebui sa stam si sa ne analizam actiunile din mai multe unghiuri si o sa vedeti ca in viata nu exista o singura solutie pentru o problema.

  • Ada

    Deci se poate si fara sa dam vina inutil pe altii. :) Multumim pentru comentariu si poveste.

Parteneri

  • AnimationMagazine.eu
  • Edge and Back