Recenzie cu întârziere – The Wolverine 3D

Nu știu cum de s-a întâmplat, dar am tot amânat recenzia filmului The Wolverine, găsind mereu alte și noi motive pentru care să mai aștept puțin până s-o scriu. Inițial mi s-a părut că aș face o nedreptate filmului și imaginii lui Wolverine dacă aș scrie imediat despre el, apoi ca vreau să mi se așeze ideile, apoi…nu am mai avut nici o scuză. Simțeam că umbra lui Wolverine mă urmărea în spatele minții, așteptând la pândă momentul potrivit să înceapă să mă facă să mă simt vinovată pentru că l-am uitat.

The-Wolverine-2013-Movie-HD-Wallpaper (4)

Adevărul este că story-arcul lui Wolverine în îndepărtatul Orient din benzile desenate nu prea mi-a stârnit emoții pozitive, povestea fiind, din punctul meu de vedere, un pic cam prea trasă de păr în încercarea de a umaniza întrucâtva mutantul sălbatic și de a-i da o alura multinațională. Știu că seria este imens populară între fanii lui Logan, în mare parte datorită faptului că au avut ocazia să vadă o evoluție neașteptată a personajului lor îndrăgit, care nu este doar roata a cincea în triunghiul amoros cu Jean Grey. Dacă este să recunosc întru totul, am o relație ciudată de iubire/ură cu ecranizările X-men, din mai multe puncte de vedere.

Uite așa am intrat cu o mare strângere de inimă în cinematograf, încercând din greu să-mi spun că, mai presus de toate, trebuie să încerc să îi dau o șansă filmului. M-am așteptat tot timpul că o să fie o supersimplificare a întregii aventuri estice, că o să fie doar o spoială de japonezisme pe ici pe colo, cât să fie respectabil și să bifeze statutul de blockbuster de vară. Doamnelor și domnilor, vă rog să vă dați shutdown la creiere, urmează două ore de împușcături și de zgârieturi de adamant.

Mă bucur că n-am avut dreptate. Aproape deloc. Ce a urmat a fost o poveste solidă, de sine stătătoare, care poate cu ușurință să fie digerată și de către fanii ocazionali ai lui Wolverine și ai X-men, dar presărată cu destule referinţe și amintiri care să mulțumească și fan-aticii. Desigur, pentru cititorii de benzi desenate, schimbările la saga japoneză a lui Wolverine pot fi de-a dreptul strigătoare la cer, având în vedere câte libertăți și-au luat, dar măcar nu l-au scos pe fi-su, Daken, la înaintare.

Când l-am părăsit ultima dată pe Logan, el era încă devastat de pierderea lui Jean Grey, chiar dacă aceasta fusese coruptă de puterea Dark Phoenix. Începutul filmului ni-l arată pe Wolverine (jucat de Hugh Jackman) exact cum îl apreciază fanii lui: nespălat, lățos, nebărbierit, emanând testosteron din toți porii și cu o atitudine generală de badass. Singurul lucru care s-a schimbat la el și care ar fi trebuit să ducă orice fan către îngrijorare, a fost că a dat berea ieftină pe scotch ieftin – personal, îl înțeleg, berea canadiană nu e cine știe ce. Autoexilat într-un oraș de munte de la mama naibii, eroul nostru a ajuns la capătul frânghiei sale, dorindu-și moartea și totuși neputând fizic să se autodistrugă, în mare parte datorită codului său de onoare personal. În această stare de spirit abjectă primește vizita neașteptată a lui Yukio (Rila Fukushima), care este nevoită, practic, să îl târască cu rugăminți până în Japonia pentru a îndeplini ultima dorință a maestrului ei, care vrea să își ia la revedere, pe patul său de moarte, de la mutanul care l-a salvat în cel de-al doilea război mondial și care i-a permis să ridice un imperiu tehnologic uriaș.

Cum este și normal, lucrurile se complică de aici, iar Wolverine se trezește în situația neașteptată de a o proteja pe nepoata lui Yashida (Hal Yamanouchi), Mariko (Tao Okamoto), de forțele reunite ale mafiei japoneze, care au pus preț pe chipul ei superb. În același timp Logan este vânat pentru puterile sale regenerative, iar Viper (Svetlana Khodchenkova) reușește să incapaciteze abilitatea sa de vindecare. Fără să stric în vreun fel intriga filmului, pot să spun că este atât originală, cât și previzibilă pe alocuri. Sunt destule momente în care gura se cască singură într-un moment de mirare, dar vor fi și destule momente când următoarea descoperire va fi previzibilă.

Totuși, filmul reușește să releve ceva ce majoritatea persoanelor care au ajuns să-l cunoască pe Wolverine doar din filme nu au avut ocazia să vadă: umanitatea lui și puternicul cod de onoare și simț al dreptății la care aderă. Lipsit întrucâtva de puterile sale, eroul nu mai este Wolverine, nu mai poate fi considerat justițiarul mascat fără identitate pentru majoritate, ci ne este adus în față omul Logan, care poate suferi, care, ca să folosesc clișeul, sângerează atunci când îl tai. Filmul în sine nu este foarte memorabil pentru povestea sa, dar va fi memorabil pentru felul în care au reușit să facă un personaj care este sinonim cu singurătatea și cu forța masculină să își exploreze umanitatea și motivele ce îl fac să fie Wolverine.

Trecând la aspectele un pic mai tehnice, pentru un film de acțiune, sunt destul de puține scene de acțiune. Totuși, fiecare din ele este construită în așa fel încât este surprinzătoare, palpitantă și logică, ceea ce este o adevărată excepție în filmele de gen. Singurul lucru pe care am să-l reproșez este felul foarte mișcat în care sunt filmate, o modă care sper să treacă în curând (serios, iertați-mă că m-am plâns vreodată de modul detaliat în care au fost filmate bătăile din Matrix). La capitolul personaje, trebuie să spun că mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre personajele principale și chiar despre Logan. Filmul pare un pic grăbit pe alocuri și un pic prea încet între scenele de bătaie, dar personajele ar fi putut să fie mai bine dezvoltate. Singurul personaj de care îmi pare rău cu adevărat este Silver Samurai/Yashida, care nu mai are nici o șansă să atingă complexitatea echivalentului său din BD-uri, deși mi-ar fi plăcut să o văd și pe Yukio mai îndeaproape, având în vedere că au decis să-i schimbe complet personalitatea din comics. Totuşi actorii principali au fost consistenți, decorurile și scenele au fost foate bine alese, creând o impresie de veridicitiate și autenticitate.

Una peste alta, o surpriză plăcută a fost actrița Tao Okamoto (care o joacă pe Mariko Yashida), mi s-a părut că se potrivește excelent cu rolul. De cealaltă parte, simt că Hugh Jackman (Wolverine) ar fi avut niște resorturi emoționale mult mai adânci dar, care, din păcate, nu au fost folosite la justa lor valoare. A fost pe rând și amuzant, și emoționant, dar un pic cam fad față de performanța lui obișnuită.

În final, The Wolverine este un film pe care l-aș recomanda, totuși, atât fanilor seriei de benzi desenate, dar mai ales fanilor noi, care nu au cunoștințe exhaustive despre eroul mutant. Din păcate, deși filmul este bine închegat per total, are o calitate ușor evanescentă și nu va marca probabil genul în vreun mod extraordinar. Dar, zic, putem spera la mai mult de la X-men: Days of Future past. Nu-i așa? Măcar pentru Jennifer Lawrence semi-neîmbrăcată.

Multumim Cinema City şi Odeon pentru invitaţie!

Tag-uri:

Parteneri

  • AnimationMagazine.eu
  • Edge and Back