Review Beautiful Creatures – Cronicile Casterilor: A 16-a Lună

Hollywood, ca orice industrie, caută să obtină cât mai multe câstiguri, de aceea a ecranizat încă o carte de succes scrisă pentru adolescenţi, Beautiful Creatures.

beautiful-creatures-character-poster

Bine aţi venit în Gatlin, Carolina de Sud, S.U.A., un oraş în care timpul a stat în loc, în care oamenii folosesc Biblia în loc de pernă (căci Hollywood trebuie să respecte stereotipul că toţi sudiştii americani sunt habotnici) şi din care nu poţi scăpa niciodată. În acest loc idilic cu 12 biserici şi o singură bibliotecă Ethan Wate (Alden Ehrenreich) este un adolescent inteligent, cu un trecut şi un prezent destul de deprimante, o pasiune imensă pentru literatură universală şi cu dorinţa arzătoare de a pleca din oraş. Viaţa lui este una tipică pentru orice adolescent, cu excepţia faptului că are vise stranii despre o fată care îl cheamă întotdeauna spre ea, dar la care nu poate ajunge niciodată. Toate acestea se vor schimba odată cu apariţia în micuţul oraş a Lenei Duchannes (Alice Englert).

În curând aflăm că Lena este un  “Caster”, o persoană care poate folosi magia (pentru că vrăjitoare nu este corect din punct de vedere politic, presupun?), la fel ca şi familia din care face parte, iar puterile ei pot decide soarta întregii umanităţi, precum şi soarta tuturor casterilor. Dacă orice adolescentă americană visează la 16 ani să fie invitată la vreun dans, Lena se pregăteşte să fie aleasă fie de Întuneric, fie de Lumină – un eveniment ce se pare că li se întâmplă numai femeilor caster şi în care ele nu au nici un cuvânt de spus, spre deosebire de barbaţi care pot alege la discreţie. Pe acest fundal, Ethan încearcă să descopere o modalitate să o salveze pe Lena de la Întuneric, dar şi să înţeleagă misterul iţelor istorice ce îi aduce împreună.

Majoritatea personajelor, în afară de Etahn şi de Lena, sunt complet plate şi plictisitoare. Avem parte de asemena şi de un personaj care nu apare niciodată pe ecran, tatal lui Ethan. Scenariul este scris de aşa natura încât aproape tot filmul m-am aşteptat ca tatal lui Ethan să apară brusc şi să salveze situaţia sau sa aibă măcar un cameo, dar asta nu se întâmplă, chiar dacă locuieşte in aceeaşi casa cu Ethan.

Singurele personaje care au reuşit să aducă o mică strălucire sunt Mrs. Lincoln / Sarafine (Emma Thompson – seria Harry Potter, Men In Black 3, etc), Macon Ravenwood (Jeremy Irons The Borgias, Eragon) şi Ridley Duchannes (Emmy RossumPhantom of the Opera, The Day After Tomorrow). Restul par să existe doar ca trucuri de scenariu pentru a avansa povestea, lipsindu-le orice personalitate şi orice posibilitate de afirmare (se pare că sunt într-adevăr prinşi în Gatlin pentru totdeauna).

Personajele Mrs Lincoln/Sarafine, Ridley şi Macon sunt deliciul oricărei persoane trecute de 16 ani. Într-un monolog livrat cu încrederea unei actriţe deja consacrate, Emma Thompson ne convinge că Sarafine este o fiinţă malefică, egoistă şi avidă de putere. Cu tranziţia ei de la fata din vecini la Caster Întunecat şi schimbările subtile de expresie Emmy Rossum demonstrează o versatilitate pe care aştept s-o văd în filme mai grele. Cât despre Jeremy Irons, prestanţa cu care îl interpretează pe Macon Ravenwood, reclusul deţinător al unei bune părţi din pamântul pe care oraşul este construit şi protector feroce al Lenei, reuşeşte să aducă măcar senzaţia că filmul are vreun soi de noimă, sens şi direcţie. Mă aşteptam la foarte multe şi din partea Violei Davis / Amma (Law Abiding Citizen, etc), dar se pare că singurul personaj matur de origine africană trebuie să se conformeze stereotipurilor: o vedem în bucătărie de cele mai multe ori, practică un soi de voodoo ne-explicat şi, chiar şi în abilitatea ei cea mai spiritual-dezvoltată, tot sună ca un personaj purtând black face.

Acest film, ca şi cărţile pe care el este bazat, este unul pentru tinerii adolescenţi (tweens şi early teens), iar el trebuie luat şi tratat ca atare. Pentru hoardele de fani ai romanţelor supranaturale în căutarea următoarei francize care să înlocuiască Twilight (sau, de ce nu, The Hunger Games), Beautiful Creatures este într-adevăr un film care aduce ceva mai mult la masă.

Sub bagheta regizorului Richard LaGravenese (The Horse Whisperer, The Bridges of Madison County, Water for Elephants, etc) Cronicile Casterilor: A 16-a lună se bucura de o realizare vizuală nesperat de bună, reprezentând cu îndrăzneală şi bun gust un colţ de America întotdeauna însorit şi înverzit, în care stiluri gotice de îmbrăcăminte, conace victoriene, tatuaje tribale şi interioare art-deco se îmbină într-un întreg unit de o poveste comparativ mai slabă decât efectele speciale, iar acest întreg e urcat pe culmile acceptabilului monden de către o echipă de actori al căror talent reunit ar fi putut transforma acest film într-unul memorabil. Din păcate, totul rămâne la stadiul ar fi putut să fie, în mare parte şi datorită lipsei de temerităţi a regizorului, dar şi datorită restricţiilor evidente impuse de către o ecranizare şi nu o poveste originală.

Povestea de dragoste este relativ cerebrală, fără acele schimbări uriaşe de dispoziţie şi răsturnări pasionale de situaţie care sunt marca oricărei drame adolescentine facilitate de o descărcare electrică de hormoni, iar chimia naturală dintre cei doi actori principali (Alden Ehrenreich şi Alice Englert în rolul lui Ethan şi al Lenei) este chiar convingătoare. Singurul aspect cu care chiar am avut o problemă este feminitatea excesivă a personajului principal masculin. Ethan este iubitul ideal care face exact ce vrea orice femeie. De cealaltă parte, personajul feminin este mult mai realist construit, ca o fată-viitoare-femeie care îşi explorează viitorul cu teamă, încercând să-i facă faţă într-un mod complet nepotrivit şi pe alocuri chiar distructiv, ca orice adolescentă normală.

Scenariul este relativ simplist construit, cu o poveste liniară. Cu puţină imaginaţie am reuşit sa îmi dau seama în ce direcţie va merge acţiunea dar am fost foarte dezamăgit de momentul culminant. Mă asteptam la o luptă colosală între cele 2 tabere, Lumină şi Întuneric, dar am primit o discuţie, o ceartă, o privire urâtă, nişte gesticulări şi gata.

Senzaţie că se aglomerează două lumi diferite este prezentă aproape mereu – puteam avea un film supranatural excelent despre un univers în care Casterii se luptă să trăiască cu realităţile unei lumi infestate de muritori şi cu natura lor proprie (vezi Interviu cu un Vampir) sau puteam avea o poveste de dragoste convingătoare despre două persoane aflate la intersecţia dintre trecut şi viitor, incluzând aici aluziile la povestea de dragoste colonială din timpul Războiului Civil. La un loc, filmul pare grăbit, de parcă nu se poate decide dacă vrea să fie artă pop sau o îmbrăţişare a stilurilor alternative grunge-goth-rock. Din păcate, Cronicile Casterilor nu reuşeşte să atingă excelenţa în nici unul din aceste domenii şi este cel mai probabil destinat să fie o aventură de o vară (sau de un St. Valentine) decât vreo capodoperă perenă.

 

Multumim MediaPro Distribution si Cinema City. Filmul rulează în cinematografe din data de 15 Februarie.

 

Tag-uri:

Parteneri

  • AnimationMagazine.eu
  • Edge and Back